Go(a)lul cui?

Asa un gol ma tot cuprinde
Si ma mint mereu ca e o simpla melancolie

Dar apare din senin asa ... parca o simtire
Ca e un gol impartasit
Doar din alte perspective...

Astfel golul e comun si totusi unic?
Eh... toate cele tot nu mai ajuta la nimic!


Ca golu-i gol!
Atata tot!

Este un "nu-este" amplu
Dat si el ca simplu exemplu...

Small talk

Senzatii tari
In continua vinovatie

Si te intrebi unde sunt limitele acestui refugiu
Intre griul acceptat
Si placerea neortodoxa?

Palpitatiile sustin ritmul
Lipsa lor iti sparge pieptul

Si vrei sa mori simtind ca traiesti
Decat ...

Dar in fine.... Tu.... cum mai esti?

Intro-n ce?

Cand tot ceea ce faci este in esenta sa o forma de dependenta
Stapanirea de sine este doar o iluzie
un gand de suprafata
acel elixir care te tine in viata temporar
Cand n-ai un loc al tau
un colt al  eului
in care te simti in siguranta
devii propriu dusman
si fatada ajunge sa fie totul

toate carpele care ascund un trup hidos
intregul corp care reflecta un interior intunecat
plictisit  si vai ce obosit!
Imbatranit si profund autodistructiv

Cand nu mai ai incotro sa fugi
pentru ca nu te poti desprinde de monstrul creat sub propria piele
ce-ti ramane?

introspectie... moarte posibila?
a ce?
a trupului, a sufletului, a discernamantului
sau a monstrului?

Frica.
Si atat!

e bine si totusi....

dezorientare
dezechilibrare
dezmembrare
dez-.... si gata!

un dor nebun de a fugi catre... mai stiu eu incotro?
si imposibilitatea de desprindere
din orice imprejurare...

o capcana cusuta din propriile fire vitale
inconstient
tine locul unui sistem de autoaparare,
de inducere in nestire,
de rapire a timpului care altfel forta interiorizarea

e bine
si totusi....

oarecum ciudat cum in timpul intregii tale existente iti dai seama ca desi fugi si fugi in drepta si in stanga, grabindu-ti drumul catre ACEEA TINTA (de fiecare data alta, totusi in fond aceeasi), atunci cand crezi ca poti spune cu siguranta ca ai depasit aceea legendara prima suta de metri iti dai seama ca de fapt tu esti acel jucator, care prin tragerea unui simplu carton de ,, Chance" poti fi azvarlit la stridentul ,, START". Asa... fara drept la replica, fara vreo sansa de remediere. Desi esti orbit pe moment de avansul considerabil al celorlati si te convingi ca posibilitatile de recuperare sunt minime, mergi inainte, mai dai cu zarul inca o data si inca o data si ... hai ... inca o data! In timp ce mecanimsul te prinde, disperarea te cuprinde.... Si calcand in umbrele inaintasilor, esti obligat sa confrunti natura luptei pe care o duci. Esti numai tu cu tine insuti si nu! nu te mai poti ascunde. In jurul tau o mica desertaciune cartonata, colorata in zeci de nuante orbitoare. Tu si cu tine in micul univers patrat, claustrat si dependent de acele buline ale caror numerotare iti contorizeaza evolutia manata de sansa/nesansa (respectiv stiinta datului cu zarul). Cu picioarele rupte si mainile dezmembrate, lipsit de speranta dar cu un puternic si in acelasi timp stupid instinct de supravietuire te indrepti cu pasi greoi catre... cine mai stie unde? o dara groasa de sange pe urmele tale, ca o evidenta marcare a drumului parcurs.

sunt eu!
sunt eu?
nu sunt nimic ce vroiam sa fiu
nimic din ceea ce credeam ca am sa fiu
si totusi...imi pot lua dreptul de a spune ca sunt eu?
eu-ul acesta imposibil de alterat prinr-o definitie
atat de importanta in gasirea unei identitati
...un dreptunghi cu colturi de 90 de grade
si doua cate doua laturi egale...
egale...
nevoia unei definitii
in gasirea acelui ceva...
iar eu...
prin definitie fericita
ca na... asa trebuie sa fiu
cum altfel?

intre este si nu-este

cuminte stau si-mi privesc moartea.
un tremur intens dar scurt
imi patrunde oasele insconstiente
si apoi gata.
gata?
aceeasi patru pereti claustranti, aceleasi persoane ingrate, acelasi zumzet asurzitor
acelasi eu?
identic si totusi mort
totul are miros de putregai
inchid ochii si....gata!
gata?
aceasi patru pereti claustranti, acelasi persoane ingrate, acelasi zumzet asurzitor
si intrebarea: sunt moarta?
,, cum sa fii moarta? uite noi, noi toti suntem aici
te vedem, te auzim, te simtim!"
urmarea unei ciupituri scurte dar intense imi amorteste simturile
si apoi gata!
gata?
relevatia vietii?
nu
aceeasi patru pereti claustranti, aceleasi persoane ingrate, acelasi zumzet asurzitor
si eu
moarta?
vie?
si gandul unei orizontale definitive...
,, uite, hai sa descoperim daca esti moarta sau vie...
pune mana pe inima mea... vezi cum bate?
acum pune mana pe inima ta... o auzi si pe ea cum bate?"
o cutie goala, lipsita de ecoul unei existente...
eh... ce mai gand al unei orizontale definitive...
,, vino... hai langa mine
hai sa te culci un pic, poate iti va fi mai bine.
vino... nu-ti fie frica"
cedez
fie!
sau nu mai fie!
orizontala!
imbratisarea intunericului...
si acum gata!
gata?
respiratia grea din cosciugul intunecat
intre perpetuul este si nu-este...