oarecum ciudat cum in timpul intregii tale existente iti dai seama ca desi fugi si fugi in drepta si in stanga, grabindu-ti drumul catre ACEEA TINTA (de fiecare data alta, totusi in fond aceeasi), atunci cand crezi ca poti spune cu siguranta ca ai depasit aceea legendara prima suta de metri iti dai seama ca de fapt tu esti acel jucator, care prin tragerea unui simplu carton de ,, Chance" poti fi azvarlit la stridentul ,, START". Asa... fara drept la replica, fara vreo sansa de remediere. Desi esti orbit pe moment de avansul considerabil al celorlati si te convingi ca posibilitatile de recuperare sunt minime, mergi inainte, mai dai cu zarul inca o data si inca o data si ... hai ... inca o data! In timp ce mecanimsul te prinde, disperarea te cuprinde.... Si calcand in umbrele inaintasilor, esti obligat sa confrunti natura luptei pe care o duci. Esti numai tu cu tine insuti si nu! nu te mai poti ascunde. In jurul tau o mica desertaciune cartonata, colorata in zeci de nuante orbitoare. Tu si cu tine in micul univers patrat, claustrat si dependent de acele buline ale caror numerotare iti contorizeaza evolutia manata de sansa/nesansa (respectiv stiinta datului cu zarul). Cu picioarele rupte si mainile dezmembrate, lipsit de speranta dar cu un puternic si in acelasi timp stupid instinct de supravietuire te indrepti cu pasi greoi catre... cine mai stie unde? o dara groasa de sange pe urmele tale, ca o evidenta marcare a drumului parcurs.

sunt eu!
sunt eu?
nu sunt nimic ce vroiam sa fiu
nimic din ceea ce credeam ca am sa fiu
si totusi...imi pot lua dreptul de a spune ca sunt eu?
eu-ul acesta imposibil de alterat prinr-o definitie
atat de importanta in gasirea unei identitati
...un dreptunghi cu colturi de 90 de grade
si doua cate doua laturi egale...
egale...
nevoia unei definitii
in gasirea acelui ceva...
iar eu...
prin definitie fericita
ca na... asa trebuie sa fiu
cum altfel?